Author Archives: cata.vancea

Cateheza 2

Evanghelia de la Matei,
Capitolul 5, 13-42

Dupa ce Mantuitorul termina Fericirile spune Apostolilor:

Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea isi va pierde gustul, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

Sarea este Harul Duhului Sfant care intra in sufletul omului si nu-l lasa sa piara, sa se strice. Apostolii, cei care asculta si implinesc Cuvantul lui Dumnezeu devin o sare duhovniceasca care nu lasa lumea sa se strice din cauza pacatelor.

Lumea aceasta in care exista pacatul este sortita pieirii. Pentru oamenii duhovnicesti, cei care traiesc duhovniceste, tine Dumnezeu lumea. Rugaciunea dreptilor salveaza popoarele, lumea. Pacatele oamenilor atrag mania lui Dumnezeu.

Asa cum sarea pusa pe rana ustura, dar are rolul sa inchida rana, tot astfel pastorul duhovnicesc are si rolul de a mustra, desigur duhovniceste, atunci cand este nevoie, in functie de sufletul omului, pentru a-i vindeca acestuia ranile provocate de pacate.

Viata duhovniceasca se poate pierde. Orice harisma se pierde daca nu este pusa in lucrare. Rugaciunea este cea care mentine vie viata duhovniceasca.

Voi sunteţi lumina lumii ; nu poate sa se ascunda cetatea din varful muntelui, nici aprinde cineva faclie si o pune sub obroc ci in sfesnic si ea lumineaza tuturor celor din casa.

Noi (oamenii care traim duhovniceste) suntem lumina lumii pentru ca prin noi lumineaza Lumina lui Hristos. Totul e lucrarea Harului lui Dumnezeu. Noi sa lucram in smerenie, sa traim in smerenie pentru a ne folosi de darurile lui Dumnezeu.

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Lumina pe care o adunam in noi trebuie sa lumineze prin faptele noastre. Sa nu ne aratam pe noi, ci sa-L aratam pe Dumnezeu, cautand Slava Lui nu pe-a noastra.

In lupta cu pacatul, cu anumite porniri pacatoase, care pot exista in noi, in apropiatii si cunoscutii nostri, trebuie sa stim canimic nu vindeca sufletul decat iubirea de Hristos. Iubirea de Hristos si trairea unei vieti duhovnicesti nu lasa samanta raului din noi sa aduca roade. Harul lui Dumnezeu o poate starpi, dar trebuie omul sa vada pacatul ca pacat.

Mai intai de toate trebuie sa credem in Dumnezeu, sa-L iubim si apoi renuntam noi singuri si la pacat, caci dragostea de Dumnezeu nu ne mai lasa sa facem raul.

Intrebare: Lucreaza Harul si in persoane nebotezate?

Duhul sufla unde voieste. Harul lui Dumnezeu lucreaza si cu o persoana nebotezata (exemplul convertirii la ortodoxie a unui american, dupa ce a trecut pe la mai multe credinte).

Despre Post:

Postul nu-i un scop in sine, el trebuie sa ne duca la eliberarea duhovniceasca de patimi, la intarirea puterilor sufletesti impotriva poftelor trupesti.

Alimentele nu sunt spurcate. Nu trebuie sa intelegem si sa reducem postul la evitarea anumitor alimente deoarece atunci cand tinem post important este sa luptam cu poftele noastre si sa le biruim. Pofta este pacatoasa, nu consumarea in sine a unui anumit aliment.

Înainte de a trece cerul şi pământul, nicio iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce toate se vor implini.

Iota sau cirta erau cele mai mici semne din alfabetul ebraic. Poruncile din Vechiul Testament au fost importante, erau lumina (luna si stelele in noapte) pentru oamenii din vremurile acelea, dar odata cu Noul Testament acestea sunt oarecum depasite, apare Soarele dreptatii (Hristos). Cand rasare soarele nu mai lumineaza luna si stelele.


Asadar, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi astfel ii va învăţa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; dimpotriva cel ce le va face şi astfel va învăţa, acela mare se va chema în Impărăţia cerurilor.

Omul duhovnicesc trebuie sa fie atent la toate poruncile lui Dumnezeu, chiar si la cele mai mici. Nu numai sa-i invatam pe oameni, dar mai intai sa le si facem, caci numai atunci ii putem convinge pe oameni cand le si facem.

Ca va spun: Daca dreptatea voastra n-o va intrece pe-a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Impărăţia cerurilor.

Carturarii si fariseii tineau totul strict, dar formal, exterior. Noua ni se cere o stare duvohniceasca mai profunda, interioara, nu de forma.

Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”; iar cel ce va ucide, vrednic este de judecata.

Eu însă vă spun : Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de judecata; şi cel care-i va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar de-i va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.


Uciderea era oprita in Vechiul Testament. Mantuitorul Iisus Hristos merge mai departe la manie, la ura care sunt radacina uciderii.

Sinedriul era tribunalul lor suprem. Gheena era langa Ierusalim o vale unde in vechime paganii aduceau jertfe lui Moloh, isi omorau copiii si ii aduceau ca jertfa. Evreii, dupa ce au venit si au luat Ierusalimul, in semn de dispret pentru acest loc care fusese spurcat cu jertfe idolesti, aruncau aici gunoaiele si le ardeau si focul respectiv nu se stingea ca tot aruncau mereu gunoaie. Acest foc era asociat cu focul iadului.

Ura este pacatul impotriva iubirii, direct impotriva lui Dumnezeu. Sfantul Nicolae Velimirovici are intr-o predica un exemplu foarte frumos in care explica ca ura sau raul pe care-l facem aproapelui nostru e ca o sageata pe care o aruncam. Sageata aceasta loveste intai aerul si apoi loveste tinta. Aerul este aproapele, iar tinta este Hristos, este Dumnezeu. Raul pe care il indreptam impotriva aproapelui, trece prin el, dincolo de el si loveste in Hristos. Durerea pe care o simte tinta este mai mare decat durerea simtita de aer. Acest rau il loveste pe Hristos mai tare decat pe aproapele nostru. De aceea va spune Mantuitorul in ziua Judecatii : ” Cate ati facut acestor frati ai Mei mai mici, Mie Mi-ati facut „. Este vorba de faptele bune, dar si de cele rele si in acelasi timp si de binele pe care l-am fi putut face si nu l-am facut.

Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ti darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi dupa aceea intoarce-te si adu-ti darul.

Dumnezeu vrea o jertfa, un dar care sa fie in primul rand inima noastra, dragostea noastra. Daca ceva tulbura inima noastra, Dumnezeu se uita mai intai la inima noastra si nu mai primeste jertfa noastra. Trebuie mai intai sa ne impacam cu aproapele nostru, sa avem dragoste si apoi putem sa aducem si darul nostru la altar.

Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, cat inca mai eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea pe mana judecătorului, iar judecătorul pe aceea a slujbasului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat iti spun: Nu vei ieşi de acolo, până nu vei fi dat si cel din urmă ban.

Parasul este cel care are ceva impotriva noastra si avem o neintelegere cu el si suntem in drum spre judecata. Judecatorul este Dumnezeu, calea este viata aceasta pamanteasca, parasul este fratele nostru care are ceva impotriva noastra si cu care trebuie sa ne impacam cat timp mai putem inca sa ne impacam, sa n-ajungem la judecata lui Dumnezeu avand aceasta ura in noi pentru ca va trebui sa platim tot ceea ce s-a adunat rau. Parasul putem sa ne gandim ca este si contiinta noastra care ne mustra de cate ori am gresit si trebuie sa ne impacam, adica sa nu lasam mustrarea aceasta de constiinta neimpacata cat timp suntem inca pe cale, cat timp suntem inca in viata aceasta, sa nu ne prinda ceasul mortii cu ceva pe suflet, cu ceva pe constiinta.

Să nu săvârşeşti adulter.

Sfintii Parinti spun ca sufletul omului are trei parti:

1) partea intelegatoare (prin care gandim, prin care-L cautam pe Dumnezeu)

2) partea poftitoare (prin care dorim; este data ca sa-L iubim pe Dumnezeu si pe aproapele in mod curat. Cu cat reducem placerea pacatoasa
cu atat putem sa-L iubim mai mult pe Dumnezeu)

3) partea irascibila (de manie, de iutime; este necesara pentru ca noi sa avem imboldul de a inainta, de a ne pune vointa in miscare; aceasta parte a sufletului nu trebuie indreptata impotriva aproapelui, ci impotriva pacatului, a raului din noi; ea ne da putere sa facem o nevointa, sa rabdam- in rabdare energia maniei e folosita in mod normal, corect.)

Toate aceste parti ale sufletului sunt bune si necesare cu conditia ca ele sa fie pastrate sanatoase.

Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.

Trebuie sa taiem legatura cu orice lucru sau persoana care ne duce la pacat, oricat de apropiata ne-ar fi.

S-a mai spus: Cel ce va lasa femeia sa-i dea carte de despartire, eu insa va spun ca oricine isi va lasa femeia, in afara pricinii de desfranare, o face sa savarseasca adulter, iar cel ce-o va lua pe cea lasata adulter savarseste.

Prin desfranare s-a distrus iubirea care i-a legat pe soti, pe care a binecuvantat-o Dumnezeu atunci cand ei s-au casatorit. Dar pricina aceasta a desfranarii nu-i ceva obligatoriu deoarece au fost cazuri destule in care chiar daca a gresit unul dintre soti, celalalt avand rabdare a reusit sa-l pastreze, sa-l readuca, sa-l faca sa-si dea seama ca a gresit si astfel s-au salvat familii.

Ati auzit ca s-a spus celor de demult: Sa nu juri stramb, ci juramintele tale sa le tii inaintea Domnului.

Eu insa va spun: Sa nu te juri nicidecum nici pe cer fiindca este tronul lui Dumnezeu, nici pe pamant fiindca este asternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim fiindca este cetatea marelui Imparat, nici pe capul tau sa nu te juri fiindca nu poti tu sa faci un singur fir de par alb sau negru. Ci cuvantul vostru sa fie da, da, nu, nu, iar ce este mai mult decat atata, de la cel rau este.

Juramantul a aparut din cauza minciunii, pentru ca oamenii nu mai aveau incredere unii in altii. Juramantul este o chemare a lui Dumnezeu ca ceea ce spunem este adevarat. In momentul in care-l chemam pe Dumnezeu, riscam sa luam numele Lui in desert, daca n-am facut lucrul acesta cu evlavie. Apoi jurand fals, mintim intai pe Dumnezeu si apoi pe aproapele.

Ati auzit ca s-a spus ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, eu insa va spun nu stati impotriva celui rau, iar celui ce te loveste peste obrazul drept intoarce-l si pe celalalt, iar celui ce vrea sa se judece cu tine sa-ti ia haina lasa-i lui si camasa, iar de te va sili cineva sa mergi cu el o mila, mergi cu el doua.

“Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte” reprezinta dreptatea omeneasca. Dreptatea aceasta era necesara in Vechiul Testament ca oprire a unei reactii de razbunare exagerate. De exemplu pierzand un ochi nu aveam dreptul sa ma razbun pe raufacator cu o masura mai mare, luandu-i viata. Cand cautam sa ne razbunam purtati de manie intotdeauna exageram. Dreptatea lui Dumnezeu este insa diferita. Cel ce lasa de la el pentru aproapele sau, primeste Harul lui Dumnezeu, primeste mai mult si in vesnicie.

Cateheza 1

Evanghelia de la Matei – capitolele 2-5 (1-12)

Intoarcerea din Egipt si asezarea in Nazaret

Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Inca din momentul venirii Sale in lume, Persoana este Persoana dumnezeiasca, vesnica a Fiului lui Dumnezeu care ia asupra Sa si natura omeneasca.

Faptul ca Iisus Hristos se naste prunc neajutorat si ca traieste firea sa omeneasca in conditiile firii umane, fara a o forta desi El este Atotputernic, arata marea Sa smerenie. El isi arata treptat intelepciunea si puterea Sa dumnezeiasca, odata cu varsta. La 30 de ani incepe sa se arate lumii. Dupa ce se boteaza Iisus Hristos merge in pustie, unde posteste timp de 40 de zile fara sa manance si sa bea ceva.

Hristos a luat firea omeneasca, cazuta in pacat, dar n-a luat pacatul, ci doar urmarile pacatului care sunt de doua feluri :

1) urmari pacatoase : ex. poftele, placerile

2) urmari nepacatoase : ex. durerile, suferinta, moartea

Hristos accepta doar urmarile nepacatoase si le respinge pe cele pacatoase.

Hristos accepta durerea si respinge placerea.

Durerea urmeaza placerii dupa cum noaptea urmeaza zilei. Omul cu cat inmulteste placerea in viata lui cu atat inmulteste si durerea care urmeaza. Acceptarea durerii care urmeaza dupa placere si de care omul, in general, cauta sa fuga este vindecarea placerii si cale de mantuire. In incercarea sa de a fugi de durere omul se arunca iar in placere ca sa uite de durere, sa uite de necaz. Prin aceasta omul se pierde, se autodistruge.

Omul nu poate respinge placerea decat prin infranare de la ceea ce produce placere (mancare, bautura etc)

La capatul celor 40 de zile de post Maintuitorul Iisus Hristos este ispitit de trei ori de diavol.

1) Prima ispita : « De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini » prin care diavolul Il indeamna pe Mantuitorul Iisus Hristos sa-si astampere foamea, resimtita de firea Sa omeneasca la capatul celor 40 de zile de post este ispita mancarii in care au cazut Adam si Eva in Rai.

Iisus Hristos respinge aceasta ispita raspunzand : « Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu ». Prin acest raspuns Mantuitorul Iisus Hristos nu respinge hrana trupeasca, dar subliniaza ca prioritara este hrana spirituala, Cuvantul lui Dumnezeu.

Putem manca, dar sa nu ne saturam, sa aratam astfel ca nu devenim robi ai lururilor care ne leaga de pamant.

Diavolul se foloseste de necesitatile noastre pe care le exagereaza. Mancarea nu-i ceva rau, dar lacomia e pacat, sa bem nu-i ceva rau, dar betia e pacat.

2) Diavolul Il duce pe Mantuitorul Iisus Hristos pe un munte inalt unde Ii arata bogatiile lumii, promitandu-I ca toate vor fi ale Lui daca i se inchina.

3) Diavolul Il urca pe Templu si Ii spune sa se arunce, sa faca o minune de spectacol prin care El sa demonstreze ca este Fiul lui Dumnezeu, dand un citat din Sfanta Scriptura (« Ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe maini ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau »). Hristos respinge si aceasta ispita.

Nici un lucru bun nu-i bun daca nu-i facut bine. Conteaza cu ce scop facem ceea ce facem si sa fie facut dupa Voia lui Dumnezeu, in duh de smerenie. Hristos n-a facut nicio minune de spectacol. Hristos a facut minuni doar unde a fost nevoie. Mai intai a cautat vindecarea sufleteasca a oamenilor si credinta omului. « Crezi tu ca pot sa fac lucrul asta ? Da. » Chiar si cand a inmultit painile, oamenii aceia statusera o zi intreaga sa asculte Cuvantul lui Dumnezeu, intai s-au hranit duhovniceste si apoi le da si hrana trupului pentru ca era un moment necesar atunci, nu puteau sa mearga sa-si ia mancare, puteau muri pe drum etc Este vorba de o minune facuta ca un semn. Hristos spune : « Eu sunt Painea cea cereasca care s-a pogorat din cer » preinchipuind Sfanta Impartasanie. Painea cea cereasca fiind Trupul lui Hristos (Sfanta Impartasanie) care ne da viata vesnica.

Dupa respingerea celor trei ispite Mantuitorul Iisus Hristos incepe sa propovaduiasca.

Primul lucru pe care-l spune este : « Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor » Sa ne pocaim inseamna sa ne schimbam mintea, modul de gandire, modul de traire, caci dupa cum gandim asa si traim.

« Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor da voua » este scopul cu care Mantuitorul incepe si ii cheama pe oameni.

Cap V

Predica de pe munte

Fericirile reprezinta calea virtutilor, scara virtutilor.

1) Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este Imparatia Cerurilor.

Cei saraci cu duhul sunt cei smeriti, cei care-si dau seama ca n-au nimic, ca sunt nimic fara Dumnezeu. Tot ceea ce stim, tot ceea ce am invatat, tot ceea ce am adunat putem pierde oricand. Noi n-avem nimic. Dumnezeu are tot, tot ceea ce avem noi avem prin Darul lui Dumnezeu. Smerenia este realitatea omului. Si ca sa ne putem apropia de Dumnezeu, prima data trebuie sa ne vedem asa cum suntem in realitatea noastra. Suntem pamant. Fara suflarea lui Dumnezeu nu suntem nimic altceva decat pamant. Si ce-i pamantul ? Il calca toti in picioare si nu zice nimic, nu se revolta. Si omul smerit, in momentul in care-si da seama ca este pamant, devine oarecum ca pamantul, rabda totul si necazurile si supararile fara sa se mai revolte. Lucrul acesta nu-i ceva deosebit, este normal, este realitatea. Anormal este sa ne mandrim.

Noi existam pentru ca Dumnezeu ne-a chemat la existenta, din nefiinta la fiinta, fara sa fi facut noi ceva inainte pentru a merita sa venim pe lumea aceasta.

Cand suntem saraci cu duhul, cand suntem convinsi ca n-avem nimic, ne da Dumnezeu totul- Imparatia Cerurilor. Noi am lasat locul gol, iar locul acesta nu ramane gol, il umple Dumnezeu. Daca noi ne mandrim, ne umflam singuri, nu mai exista loc sa ne dea Dumnezeu Imparatia Cerurilor, chiar daca El doreste lucrul acesta.

2) Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia.

Omul care-si da seama ca n-are nimic, nu plange pentru ca n-are nimic, ci plange pentru ca vede bunatatea lui Dumnezeu si se simte nevrednic de ea. Este vorba de lacrimile duhovnicesti, ale iubirii de Dumnezeu, parerea de rau ca L-am ranit prin indiferenta noastra pe Dumnezeu care este atat de Bun. Acestea curata si spala sufletul.

Exista si lacrimi care sunt ale firii omenesti, plangem cand ne sensibilizeaza ceva, dar numai la nivelul sentimental- nu sunt lacrimi pe care le fericeste Mantuitorul au de folos pentru mantuire, de exemplu lacrimile pe care le avem cand moare cineva. Ele nu-s nici bune, nici rele dar trebuie sa le tinem cu masura. Pe cei care au murit ii ajutam prin rugaciunile pe care le facem pentru ei, nu prin lacrimile noastre care pot fi egoiste.

Mai exista si lacrimi demonice, care osandesc sufletul, cand omul plange ca nu-i se implineste o pofta sau de ciuda ca cineva i-a luat-o inainte.

3) Fericiti cei blanzi ca aceia vor mosteni pamantul.

Blandetea este cand omul si-a gasit pacea si linistea si nu se mai tulbura. Sa fim blanzi inseamna sa fim linistiti in orice situatie, sa nu ne tulburam nici cand suntem ocarati nici cand suntem laudati.

4) Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate ca aceia se vor satura.

Dreptatea lui Dumnezeu inseamna Sfintenia. Un om care face dreptate este un om care implineste in viata lui porunca lui Dumnezeu, nu din obligatie ci pentru ca inima lui inseteaza si flamanzeste dupa aceasta.

Cu cat Il cautam si-L dorim pe Dumnezeu mai mult cu atat si Dumnezeu ni se daruieste noua si ne va satura.

5) Fericiti cei milostivi ca aceia se vor milui.

Dumnezeu e milostiv. Milostenia trebuie sa devina o insusire a noastra permanenta, nu ceva care se manifesta ocazional. O inima milostiva e o inima sensibila, adica omul se uita pe el si se daruieste celorlalti. Inima milostiva e cand omul se curata de pacate. Nu suntem milostivi pentru ca suntem
egoisti si suntem egoisti pentru ca vrem sa ne implinim anumite interese, pofte pe care le avem. Cu cat inmultim poftele in noi, cu atat devenim tot mai egoisti si mai putini milostivi fata de ceilalti. Citirea Sfintei Scripturi si a cartilor duhovnicesti au si rolul de a sensibiliza inima noastra, de a ne face sa devenim mai deschisi, mai milostivi. Trebuie sa ne gandim ca nu dam omului ci dam lui Hristos.

6) Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Curatenia inimii vine cand omul nu mai este miscat de pofte si de patimi. Inima noastra e ca o apa tulbure, cu cat sunt mai multe pofte se tulbura. Cand se linisteste, se limpezeste si omul incepe sa-L vada pe Dumnezeu.

7) Fericiti facatorii de pace ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Ca sa facem pace trebuie sa fim in pace, cu Dumnezeu, cu aproapele si cu noi insine, sa fim multumiti de starea noastra asa cum suntem, chiar daca ne este greu. Sa spunem mereu « Doamne faca-se Voia Ta » si sa-I dam slava lui Dumnezeu pentru toate.

8) Fericiti cei prigoniti pentru dreptate ca a lor este Imparatia Cerurilor.

Sf. Apostol Pavel spune ca cei care vor sa traiasca in Iisus Hristos, cucernic, aceia vor fi prigoniti. In momentul in care vrem sa ne mantuim si mergem pe calea lui Hristos, trebuie sa stim ca nu exista alta cale catre Inviere decat crucea, trebuie sa luam crucea si sa nu ne suparam pe cei care ne persecuta, ne vorbesc de rau, ne pun piedici, ca nu-si dau seama ce fac.

9) Fericiti veti fi cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si mintind vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra.

Noi trebuie sa primim orice ocara, prigoana pentru Dumnezeu, pentru Numele Sau. Orice ispita, orice incercare se depaseste prin rabdare, cu rugaciune.

Intrebari la cei de alte credinte :

Noi trebuie sa-i consideram si sa-i avem frati pe toti oamenii pentru ca toti sunt Chipul lui Dumnezeu.

Cateodata se intampla ca omul cu mai putin, care are mai putin sa faca mai mult decat unul care are mult si nu foloseste ceea ce are. E Taina lui Dumnezeu mantuirea fiecarui om. Noi cunoastem doar calea mantuirii care este dreapta credinta (Ortodoxia) si trairea in dreapta credinta. Pentru noi este mai greu pentru ca celui care i s-a dat mult i se cere mult. Raportarea fata de toti oamenii, fata de cei de alta credinta trebuie sa fie cu dragoste si cu respect. Trebuie sa ne cunoastem credinta pentru a o putea impartasi celorlati daca ne intreaba, dar nu sa-i fortam si nu cu superioritate, ci cu dragoste si cu blandete.

Lacrimile la rugaciune

Nu trebuie sa urmam in mod intentionat sa avem lacrimi la rugaciune. La rugaciune importante sunt smerenia si atentia. Daca putem, e bine sa inchidem mintea in cuvintele rugaciunii, sa nu ne gandim la nimic altceva decat la cuvintele rugaciunii. De multe ori cand suntem prea atenti la noi si la starile noastre la rugaciune uitam de Hristos. In viata duhovniceasca nu trebuie sa cautam noi sa facem bilanturi, ci lucrul acesta sa-l lasam in seama lui Dumnezeu. Noi trebuie doar sa « lucram », sa-i dam lui Dumnezeu ceea ce putem, cat putem in fiecare zi a vietii noastre, uneori putem mai mult, alteori mai putin, dar lucrul acesta nu trebuie sa ne tulbure. Noi trebuie sa ramanem smeriti, sa-I dam Slava lui Dumnezeu mereu, pentru toate si sa-L rugam sa adauge El cu mila, cu dragostea Sa ceea ce lipseste faptelor noastre, ceea ce noi n-am reusit sa facem, sa implinim.

Despre Biserica

Sf Porfirie spune ca Biserica este necreata, este vesnica, este Tatal si Fiul si Duhul Sfant.

Biserica este una pentru ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt una. Biserica nu poate fi divizata.

Orice schisma, dezbinare este cadere de la unitatea Bisericii si nu este distrugerea unitatii Bisericii.

O jertfa pe care o face un convertit este mai mare decat ceea ce facem noi care ne-am nascut ortodocsi. Un convertit se leapada de sine, de multe ori de familia, mediul sau.

Biserica e Sfanta pentru ca Dumnezeu e Sfant. Ea este sfintitoare. In Biserica intra pacatosi, dar pacatosii nu pot distruge sfintenia Bisericii, sfintenia Bisericii nu sta in oameni, e de la Dumnezeu.

Biserica e deplina (soborniceasca), catholica, intreaga. In Hristos intreaga fire dumnezeasca se uneste cu firea umana. In Biserica ne facem partasi desavarsirii dumnezeiesti. Biserica este Hristos.

Biserica este apostolica. Biserica e definita ca apostolica, nu biblica, evanghelica, pentru ca viata divino-umana – ca si cea biologica – nu poate fi transmisa prin carti, tratate despre ea, ci prin nastere , prin fii. Apostolii sunt cei care L-au urmat pe Hristos, pe care i-a nascut Hristos, le-a dat viata Lui ca si ei la randul lor sa dea viata altora. De aici reiese importanta, necesitatea paternitatii duhovnicesti. Noi nu ne nastem biologic fara parinti, asa si duhovniceste avem nevoie de un Parinte.

Hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil (8 noiembrie 2014)

Sambata, 8 noiembrie 2014, parohia ortodoxă română din Berlin, Germania, şi-a sărbătorit hramul Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”.

Parohia Ortodoxă Română din Berlin -     Parohia Ortodoxă Română din Berlin

Soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil este praznuit pe 8 noiembrie. Sfintii Mihail si Gavriil sunt cei care duc la indeplinire porunca milei si a dreptatii lui Dumnezeu.

DSC01666   DSC01681   Parohia Ortodoxă Română din Berlin _